Sinuciderea unui inger

Personaje: -Paul este un tanar ce se pierde in valtoarea evenimentelor si in cercurile vicioase ale societatii
Vlad este un tip pe la vreo 19 ani, ce pretinde ca detine adevaruri si solutii la orice, ca a gasit fericirea si ca secretul acesteia e in mainile lui
Paul e proaspat elev in clasa a VIII -a la o scoala de renume si invata destul de bine.
Vlad este baiatul unui om influent prin conducere si nu-i mai pasa de mult de scoala. Abia si-a luat bacul si nu da doi lei pe ce se va alege de el, fiind ferm convins ca taticul il va tine vesnic in brate.
Contextul familial: Paul traieste cu mama sa. Tatal sau a murit cand avea 10 ani, iar sora sa este plecata in Italia, locul unde s-a si casatorit. Cei doi frati nu s-au inteles niciodata, iar mama i-o da mereu exemplu pe Alina, care a reusit sa faca ceva cu viata ei. Acum, dupa 6 ani de la moartea sotului ei, mama sa decide sa se marite, lucru care il da complet peste cap pe tanarul Paul, ce venereaza amintirea tatalui sau.
Vlad provine dintr-o familie instarita a zonei, tatal sau fiind procuror, iar mama sa directoare de liceu. A avut intotdeauna tot ce si-a dorit si si-a permis excentritati de orice natura.


-scenariu-

In scena e semi-intuneric. Singura lumina provine de la un felinar de strada. Pe spate un panou cu niste graff-uri si afise de spectacol lipite pe el. O banca si langa un cos de gunoi public. Pe jos, langa cos, cateva sticle goale. Pe banca Vlad sta picior peste picior si fumeaza o tigara, ascultand de la telefonul sau Parazitii. Paul intra in scena, abatut, cu ghiozdanul pe umar, venind de la scoala. Se aseaza in coltul celalalt al bancii, da ghiozdanul de pe umar si isi aseaza capul in maini. Vlad il priveste ciudat. Opreste muzica si tuseste. Paul ridica ochii si il priveste lung.
Vlad: Ce te uiti asa, bai frate? Ce-ai? Ti s-au inecat corabiile?
Paul: Oarecum…
Vlad: Te-a parasit gagica? Da-o in masa ca vine alta! Ei, asta-i culmea. Plangi dupa o proasta!!! (ras isteric) Da’ ce, ma, e singura fufa de pe planeta?... Sau… a fost prima? (rade si mai tare)… asta trebuie sa fie… s-a dezvirginat baietelul!(ras)
Paul: NU PLANG DUPA NICI O EA! CLAR?
Vlad: Opa! Avem plamani nu gluma. Mai usor, taca! As putea sa-ti fiu tata! (ras isteric)
Paul: Stii ce? Nu stiu cine esti si nici ce vrei de la mine insa chiar n-am chef de mistourile tale! Eu am plecat.
Paul se ridica de pe banca destul de nervos si isi ia ghiozdanul pe umar.
Vlad: Auzi ma, da’ tu chiar ai atitudine! Sa stii ca-mi place! Hai, lasa dracii si stai jos! Ia spune-mi: ce-ai patit?
Paul il priveste intrigat insa se aseaza.
Paul: Pai… mama. Nu ma-ntelege. Traiesc cu ea in casa de 16 ani si ma priveste ca pe-un strain…
Vlad: Nu-ti face probleme si la mine-i la fel: nici eu nu ma inteleg cu batrana. Si tactu?
Paul: Tata e mort… (vocea ii tremura si se stinge o data cu ideea)
Vlad: La dracu’!
Paul: Si asta vrea sa-si ia pe altu si…
Vlad: Si tu nu vrei, nu?
Paul: Nu e vorba ca nu vreau, doar ca… tata e tata… cum naiba sa vina asta acum si sa pretinda ca e tata? Ce treaba am eu cu el? Sa se ia si sa se duca! N-am nevoie de ei! SA MA LASE IN PACE! SA MA LASE DRACU IN PACE!
Vlad: Chill bro’!
Vlad isi aprinde tigara si ii intinde pachetul lui Paul.
Paul: Nu fumez.
Vlad: Ei, nu fumezi… parca ai fi un pusti de clasa a 8-a… daca ma gandesc mai bine pana si aia fumeaza. Eu fumez dintr-a 6-a…
Paul: Pai, sunt a 8-a…
Vlad: Ce-ai zis, ma? A 8-a? Si nu fumezi? Fratica, da’ unde ai trait pana acu’? Unde te-au crescut astia? Ia si trage!
Vlad ii intinde tigara.
Vlad: Uite asa! Tragi, tii in piept si zici : caii mei caruta mea... Vezi? E simplu!
Paul trage din tigara insa se ineaca la primul fum. Vlad izbucneste in ras. Paul se enerveaza si arunca tigara.
Vlad: Ce-ai facut, ma? Esti nebun? Cum s-o arunci?
Paul se apleaca dupa tigara.
Vlad: Acuma las-o! Doar n-oi fuma de pe jos. Hai, ia alta! Caii mei caruta mea…
Paul ia alta tigara si iar se ineaca. Se uita lung la Vlad.
Vlad: Lasa! Mai incercam si maine… O bere bei?
Paul: Pai… BEAU!
Vlad: Asa te vreau!
Vlad intinde mana dupa banca si scoate 2 cutii de bere. Le desface si ii intinde una lui Paul.
Vlad: Lasa ca te fac eu barbat… Auzi? Cum te cheama?
Paul: Paul.
Paul intinde repede mana.
Vlad: Paul… Incantat de cunostiinta: Vlad!
Si Vlad da mana cu Paul. Acesta lasa cutia de bere din mana.
Vlad: Ti-a mai trecut? Mai incercam?
Si ii intinde alta tigara. Paul il priveste circumspect cateva clipe.
Paul: S-a facut!
Vlad: Deci! Caii mei caruta…. meeeea……..
Paul: Caii meeeeeeeeei…. (tuse)
Vlad: Inca o data.
Paul: Caii mei carutaaaaa…. (tuse)
Vlad: Ce naiba, ma? Fii barbat! Hai, inca o data!
Paul: Caii mei caruta meeeeeea…(tuse puternica)
Vlad: Ete vezi? Ia zi: a fost greu?
Paul tuseste in continuare.
Paul: N-n-n-U!
Vlad: Gata! Ti-ajunge pe azi. O-ntind si eu ca e 12 deja si tre sa ajung la baieti la casino. Ne vedem maine da? Iti aduc ceva bun! Si… stai lin: fratele tau e cu tine!
Paul: Merci! Ai grija!
Vlad iese din scena, Paul se ridica si pleaca si el, tusind. Se stinge lumina de tot.
-se aude un anunt de spectacol: “refrenul melodiei ‘Drogurile schimba tot’ de la Parazitii… Vineri, ora 18, Lia Manoliu, Concert Aniversar Parazitii, 10 ani… Ne vedem acolo!… refrenul iar” si zgomot de masini care trec pe strada…
Se reaprinde lumina. Un perete alb pe care sunt mai multe tabele cu nume. Deasupra scrie mare: “REPARTITIA ELEVILOR PENTRU TESTAREA NATIONALA”. Paul se uita pe lista.
Paul: La naiba! Am picat cu idiotul ala in clasa. Iar n-o sa ma lase sa scriu si iar o sa ma intrebe cum se rezolva aia si cat mi-a dat la ailalta! Ce rahat! Mai rau de-atat… ghinionul masii!
Suna telefonul.
Paul: Da. Buna, Vlad! Uite, la scoala! Da! La scoala! A, nu…nu’s tocilar dar…dau capacitatea si… m-am dus sa ma uit unde si cand… la cat?acum? pai n-am cum. Cum? Vii tu? Ok, te-astept!
Paul scoate tigarile din buzunar si isi aprinde una. Vlad intra in scena. Il priveste lung pe Paul si pare ca ar ascunde ceva. Se apropie de el.
Vlad: Unde-s restul?
Paul: Cine?
Vlad: Pai… stii tu: profii, bidideii aia mici, kinderii si alte creaturi.
Paul: Nu-i nimeni. E vacanta!
Vlad: Bine! Ca daca ne vede cineva am dat de dracu’.
Vlad baga mana in buzunar si scoate un plic.
Vlad: Stii ce-i aici?
Paul: Nu.
Vlad: Ecstasy.
Paul: Esti nebun? Ce faci cu alea? Du-le la politie imediat! Unde le-ai gasit?
Vlad(razand isteric): Ce sa fac? Mai tzaca, eu am dat 3000 de euro p’astea si tu ma trimiti la politie? Cred ca nu te-auzi ce spui!
Paul: Daca te prind, o sa faci puscarie!
Vlad: Nu zau! Tata e procuror, fraiere si toti gaborii ma cunosc. Atata timp cat nu le fac probleme, n-au ei treaba cu soarta mea.
Paul: Eu cred ca tu nu gandesti. E periculos sa umblii cu asa ceva.
Vlad: Mai, baietas, periculos sau nu, astea (si ii baga plicul in ochi)… vezi tu, astea imi redau mie starea aia pe care tu nu o mai ai de mult. Incearca!
Vlad ii varsa o pastila in mana lui Paul.
Paul: O..nu! asta nu. N-am chef sa tremur pe aici si… nici la spital nu-mi place.
Vlad: Esti prost! Da’ faci cum vrei. Cand o sa dai de dracu’, vii tu singur la mine. Stii de unde sa ma iei.
Vlad se enerveaza si iese din scena. Paul ramane singur, ingandurat. Suna telefonul.
Paul: Da, mama. Vin acum!
Paul iese din scena. Se stinge lumina. Se aude o cearta.
Mama: Nu ma intereseaza daca iti convine sau nu. Cand oi fi la casa ta n-ai decat sa faci ce vrei. Acum stai aici si faci cum zic eu. Ai inteles? Si, fie ca ai chef sau nu, Dragos se muta la noi si cu asta am incheiat discutia. Si bine ai face sa te porti frumos, asta daca vrei sa mai iesi cu prietenii aia ai tai. S-a-nteles?
Se aude o usa busindu-se, apoi la maxim o melodie rap.
Mama: Da muzica aia mai incet ca trezesti vecinii. Si culca-te! Maine ai scoala! Paul! M-auzi! Da muzica mai incet ca….
Se aude alta usa trantindu-se si pasi alergand. Apare Paul suparat, vadit nervos, tragand cu nesat dintr-o tigara. Se tranteste pe banca si-l suna pe Vlad.
Paul: Alo… am probleme… pe banca… te rog!
Paul inchide telefonul si incepe sa planga. Vlad apare curand.
Vlad: Ce s-a intamplat, fratica? Ce-i cu fata asta?
Paul: Dragos… s-a mutat la noi.
Vlad: Chill bro! E low, nu-ti face griji. Ia d-aici! O sa te simti mai bine!
Vlad scoate o pastila, o pune pe banca si o piseaza cu brelocul de la chei;apoi i-o pune lui Paul intr-o cutie de bere. Paul ia berea si o bea pe nerasuflate.
Vlad: Acum asteapta. In curand va fi mai bine.
Paul scoate telefonul si pune o melodie sa cante “Rapa”. Il bufneste rasul.
Paul: Ce versuri de sinucigas…
Schimba melodia si cand ajunge la Vama Veche, Nu am chef azi, o da mai tare. Rade singur si fara sens.
Vlad: Frate, eu tre sa ma tirez. M-asteapta tovarasa acasa si nu pot s-o las singura. Mai sunt vreo 3 la mine si pe urma iar se dau astia la ea. Vorbim maine, da?
Vlad ii intinde mana lui Paul care da noroc cu el parca in transa. Vlad iese din scena, iar Paul ramane singur. Scoate o cutie de bere din ghiozdan si bea. Abia nimereste sa isi aprinda tigara. Fumeaza inecat. La un moment dat adoarme. Din telefonul lui se aude Bitza- Pierdut intr-o lume mare. Dupa melodie se aprinde lumina de tot. Vlad intra in scena. Se apropie de Paul si incearca sa il trezeasca.
Vlad: Ce-ai facut, frate? N-ai dat pe-acasa? Ai adormit aici? Trezirea ca nu-i hotel!
Paul: Ce? Ce tipi asa? Unde sunt?
Paul se trezeste buimacit si se uita speriat in jur. E inca pe banca. Aceeasi banca. Prima zi in care el nu a dat pe acasa.
Vlad: Hai, lasa astea acum! Ai adormit aici ca prostu’. Da’ nu mai conteaza. Tine astea!
Vlad ii intinde lui Paul 2 cutii si o punga.
Vlad: Ai aici ceva foarte important. Sa ai grija de ele.
Paul: Ce-i aici?
Vlad: Lasa, frate, intrebarile ca nu-i treaba ta.
Paul: Pai, daca tot trebuie sa am grija, macar sa stiu si eu ce am aici.
Vlad: N-auzi ca nu te priveste? Tu taci si ai grija de ele. Daca dispare ceva…
Paul: Frate, stai lin!
Vlad: Punem altfel problema! A… si app: asta e de la fratele tau.
Vlad scoate o seringa plina cu un lichid ciudat.
Vlad: Doar suntem baieti mari acum, nu?
Paul: Adica?
Vlad: Pai trecem la artileria grea.
Paul il priveste mirat.
Vlad: Injectii, prostule! Heroina, alte senzatii, combinatii, bani grei, alta viata.
Paul: Mi-e frica. Daca n-am sa pot sa ma mai las?
Vlad: Ce vorbesti, ma, acolo? Cum sa nu poti? Pai ce esti carpa?
Paul: Nu.
Vlad: Esti barbat, fratica deci stai lin ca te lasi cand ai chef. Eu bag de 3 ani si sa mor, acu’ daca vreau ma las.
Paul: Nu stiu ce sa zic…
Vlad: Pai ce mata pe gheata sa mai zici? Ia d-aci si zi merci!
Vlad ii preda seringa lui Paul.
Vlad: Acu intinde-o ca stai ca prostu cu alea in strada si gaborii abia asteapta sa miroasa ceva. Doar nu si-au mai luat darul de mult…
Paul: Si… cand vii dupa ele?
Vlad: Mah, tu esti prost? Ce-s cu atatea intrebari? Hai, taie-o cand iti zic. O sa le iau eu ca doar nu-s idiot sa ti le las tie…(ras isteric) hai, taie-o o data… ce astepti?
Paul: Gata, frate! Nu te enerva. Am plecat. Gata!
Paul iese din scena, in timp ce Vlad ramane singur. Se aseaza pe banca si numara niste teancuri de bani. Suna telefonul: “Salut, frate! Da, am scapat.Le-a luat prostu ala acasa. Nu, mah! Stai frate chill ca nu-i bai. Da mah le iau eu inapoi cand trece pacostea. Hai salut! Si eu, fratica!”
Vlad isi numara in continuare banii. Isi aprinde tigara si cu ea aprinsa iese din scena. Intuneric. Lumina se stinge. Dintr-o data se aud voci.
“ Ti-am spus sa nu mai umblii aiurea? Alina n-ar fi facut asa. M-am saturat sa te intretin si tu sa faci numai cacaturi. Nu stiu! Sa te duci unde-oi vedea cu ochii. Nu mai suport sa imi raspunzi si sa faci numai ce vrei tu. Abia astept sa vina Dragos. O sa te puna la punct!”. Se aude o busitura de usa. Apoi lumina se aprinde treptat. Paul sta in mijlocul scenei pe o saltea, cu cutiile langa el. Deschide una din cutii. Inauntru sticle si seringi. Umple o seringa si si-o infinge in vena.
Se aud zgomote ciudate. Paul se albeste la fata. Scoate poza tatalui sau din portofel.
Paul: Tata, iarta-ma pentru tot! IARTA-MA, TATA!
Paul cade in genunchi, desfigurat, cu poza tatalui sau in mana-i tremuranda.
Lumina se stinge treptat in scena.Se aude sunet de salvare. Apare Vlad care, vazandu-l pe Paul se sperie si da cu piciorul in cutii. Apoi se aude sunet de Politie. Se stinge lumina de tot si se reaprinde. In scena, pe fundal o foaie mare cu listele rezultatelor de capacitate. Undeva pe foaie :
IONESCU PAUL- NEPREZENTAT….
Se aude Nimeni Altul- Inca o poveste.
Se lasa cortina.

Delirul iubirii- adaptare

DELIRUL IUBIRII
text original: Eugen Ionesco
adaptare text: Aiana Dinu
PERSONAJE
Eric
Lia

0 cameră oarecare: scaune, 2 mese, un dulap, toaletă cu oglindă, o fereastră în fund, o uşă. EA stă la oglindă. EL face o cafea, in timp ce asculta muzica la maxim si danseaza frenetic. Joc fără cuvinte - bărbatul se urca pe masa si incepe sa danseze, femeia se priveşte-n oglindă - vreo şaizeci de secunde. Ambii sînt îmbrăcati destul de ciudat.

EA: Ajunge!
muzica se opreste brusc.
EL(dandu-se jos de pe masa, vadit nervos): Trebuia sa imi strici tu tot cheful!
se indreapta catre alta masa si isi ia cafeaua. O aseaza pe masa pe care sarise mai devreme.
EL: Si, ma rog frumos, ce-ai vrea?
Ea se ridica de la masuta de toaleta si schimba melodia, dand-o foarte incet, in surdina.
EA: De parca ar conta ce vreau eu… Ce viaţă-mi promiteai şi ce viaţă-mi oferi! Am părăsit un soţ ca să urmez un amant. Romantism! Soţul valora de zece ori mai mult, seducătorule! El nu mă contrazicea aşa, prosteşte.
EL: Dar nu te contrazic dinadins. Atunci cînd spui lucruri neadevărate, nu pot fi de acord. Eu am mania adevărului.
EA: Care adevăr? Dacă eu îţi spun că nu e nici o deosebire! Ăsta-i adevărul. Nici o deosebire. Melc sau broască-ţestoasă e acelaşi lucru.
EL: Nicidecum. Nu e nicidecum acelaşi animal.
EA: Animal eşti tu, idiotule!
EL: Idioată eşti tu.
EA: Mă insulţi tu pe mine, imbecilule, scîrbosule şi seducătorule.
EL: Dar cel puţin ascultă-mă puţin, ascultă ce-ţi spun.
EA: Ce vrei să ascult? De şaptesprezece ani te tot ascult. De şaptesprezece ani, de cînd m-ai smuls de lîngă soţul meu, din căminul meu.
EL: Dar asta n-are nimic de-a face cu problema-n discuţie.
EA: Gata, s-a terminat. Nu mai există nici o problemă. Melcul e una şi aceeaşi fiară cu ţestoasa.
EL: Nu. Nu, nu-i aceeaşi fiară. Toată lumea o să-ţi spună cum spun eu.
EA: Care lume? Ce, ţestoasa n-are carapace? Hai, răspunde.
EL: Şi ce dacă are?
EA: Păi n-are şi melcul?
EL: Are. Şi ce?
EA: Ţestoasa - ori melcul - nu e un animal lent, bălos şi cu corpul scurt? Nu e un soi de reptiluţă?
EL: Ba da. Şi ce?
EA: Păi vezi, asta e, ţi-am dovedit Nu se zice: lent ca o broas- că-ţestoasă şi încet ca melcul? Iar melcul, adică ţestoasa, nu se tîrăşte?
EL: Ba da.
EA: Deci vezi bine că melcul e una cu broasca.
EL: Ba nu e.
EA: Incăpăţînatule, melcosule! Spune-mi şi mie de ce.
EL: D-aia.
EA: Ţestoasa, adică melcul, umblă cu casa-n spinare. Casa pe care şi-a construit-o singură, de unde şi expresia „a-ţi căra casa ca melcul".
EL: Limaxul e rudă cu melcul. Limaxul e un melc fără casă. Iar ţestoasa n-are nimic de-a face cu limaxul.
EA: Ei, explică-mi tu, zoologule, de ce n-am eu dreptate. Hai, spune-mi tu ce diferenţe sînt, dacă zici că vezi tu vreo deosebire.
EL: Păi fiindcă... Deosebirile…Deosebirea e că... e că... Adică degeaba-ţi spun eu, fiindcă tot nu eşti de acord, iar eu sînt prea obosit Ţi-am explicat deja, n-are rost s-o iau de la capăt. M-am săturat!
EA: Nu vrei să-mi explici fiindcă ştii că n-ai dreptate. Nu-mi poţi oferi nici un motiv, pur şi simplu pentru că n-ai nici unul. Dacă ai fi un om de bună-credinţă, ai accepta că ai greşit Dar tu eşti, de cînd te ştiu, un om răuvoitor.
EL: Vorbeşti prostii, numai prostii. Poftim: limaxul face parte din... Sau, mai degrabă, melcul.... Iar broasca-ţestoasă, ea...
EA: Of, gata, ajunge, taci din gură! Bine-ai face dacă ai tăcea. Nu mai pot să te ascult cum baţi cîmpii.
EL: Nici eu nu mai pot să te ascult Nu mai vreau să aud nimic.
EA: Nu ne vom înţelege niciodată.
EL: Păi cum să ne înţelegem? Nu ne vom înţelege niciodată.
EA: Pai e evident, cel putin atata timp cat nu vrei sa imi dai dreptate.Poftim, pe de altă parte, melcul si broasca testoasa nu se mananca intre ele. Asta fiindcă fac parte din aceeaşi specie. Asta înseamnă cel mult că unul este o varietate a celeilalte. Dar în cadrul aceleiaşi specii. Sînt aceeaşi specie.
EL: Specia căpoasă.
EA: Cum ai zis?
EL: Ziceam că nu sînt din aceeaşi specie cu tine.
EA: Ar fi trebuit să-ţi dai seama de asta mult mai devreme.
EL: Mi-am dat seama încă din prima zi. Dar era deja prea tîrziu. Trebuia să-mi fi dat seama de asta înainte de a te fi cunoscut. Cu o zi înainte. Chiar din prima zi am înţeles că nu ne vom înţelege niciodată.
EA: Trebuia să mă laşi lîngă bărbatul meu, să fiu iubită de ai mei. Ar fi trebuit să mi-o spui şi să mă laşi să-mi împlinesc datoria. O datorie care era o plăcere de fiecare clipă, de fiecare zi şi de fiecare noapte.
EL: Şi ce te-a apucat de-ai venit după mine?
EA: Tu m-ai luat cu tine. Seducătorule! Şaptesprezece ani! Habar n-ai ce-i viaţa la şaptesprezece ani. Mi-am părăsit copiii. N-aveam nici un copil. Dar aş fi putut avea. Oricît de mulţi mi-aş fi dorit Aş fi putut să am copii împrejurul meu, care m-ar fi
apărat acuma. Şaptesprezece ani!
EL: Şi o să mai treacă şaptesprezece…
EA: Asta fiindcă nu vrei să admiţi evidenţele.
EL: Evidente pe dracu, poftim: melcul e o moluscă, o moluscă gasteropodă.
EA: Moluscă eşti tu. Moluscă e un animal moale. Ca şi ţestoasa. Ca şi melcul. Nu e nici o deosebire.
EL: La urma urmei, mie mi-e egal. Sînt şaptesprezece ani de cînd ne certăm din cauza ţestoasei şi a melcului…Fie cum vrei tu, eu chiar nu mai vreau sa aud nimic de asta. Şi apoi…si eu mi-am părăsit nevasta. De altfel, e-adevărat. eram deja divorţat. Mă mîngîi cu gîndul că mii de bărbaţi au trecut prin asta. Nu-i bine să divorţezi. Dacă nu m-aş fi însurat, n-aş fi divorţat. Nu se ştie niciodată.
EA: Păi, sigur, cu tine nu se ştie niciodată. Eşti în stare de orice. Nu eşti în stare de nimic….Mi-e foarte cald.
EL: Mie mi-e frig. Nu e o oră la care să-ţi fie cald.
EL: Vezi că nu ne înţelegem? Nu ne înţelegem niciodată. Am să deschid geamul.
EA: Vrei să-ngheţ? Dacă-ar fi după tine, m-ai omorî!
EL: Nu vreau să te omor. Vreau aer.
EA: Ziceai c-ar trebui să ne resemnăm cu asfixierea
EL: Cînd am spus eu să ne asfixiem? Niciodată n-am spus asta.
EA: Ba da, ai spus. Anul trecut. Nici nu mai ştii ce spui. Te contrazici.
EL: Eu nu mă contrazic. Depinde de anotimp.
EA: Cînd ţi-e frig, nu mă laşi să deschid geamul.
EL: Păi asta-ţi şi reproşez: ţi-e cald cînd mie mi-e frig şi ţi-e cald cînd mi-e frig mie. Niciodată nu ne este cald sau frig în acelaşi timp.
EA: Asta fiindcă tu nu eşti un bărbat ca toţi bărbaţii.
EL: Eu? Eu nu sînt un bărbat ca toţi bărbaţii?
EA: Nu. Din nefericire, nu eşti ca toţi oamenii.
EL: Nu, nu sînt un om ca toţi oamenii, din fericire. Din fericire nu sînt un ins banal, nu sînt un idiot. Nu sînt ca toţi idioţii pe care i-ai cunoscut TU!
EA: Dah, ce sa zici si tu….acuma da-te mare…
EL: Nu ma dau mare, astea-s realitati, draga mea. Stii si tu prea bine ca eram invitat acasă la prinţese care aveau decolteul pînă la buric şi nişte corsaje pe deasupra, altfel ar fi fost goale. Aveam idei geniale. Aş fi putut să le scriu dacă mi s-ar fi ceruL Aş fi fost un poet.
EA: Te crezi tu mai deştept decît alţii. Aşa am crezut şi eu într-o zi. Intr-o zi cînd am fost nebună. Dar nu-i adevărat. M-am prefăcut că te cred. Asta fiindcă m-ai sedus. Dar nu eşti decît un cretin.
EL: Serios?
EA: Cretinule! Seducătorule!
EL: Nu mă insulta Nu mă mai face seducător. Nu ţi-ar fi ruşine!
EA: Nu te insult. Te demasc.
EL: Şi eu te demasc. Na, te fac să-ţi sară fardurile. (îi dă o palmă puternică.)
EA: Nenorocitule. Seducătorule! Seducătorule!
EL: Vezi ce zici, că... ai grijă ce zici, că nu ştiu ce-ţi fac...
EA: Don Juanule! (îi dă o palmă.) Aşa-ţi trebuie!
dupa ce il pocneste, ea se indreapta spre masuta ei de toaleta.
EL: Na! Poftim cine ma face pe mine Don Juan! Tot n-ai terminat să te fardezi şi să te-aranjezi în oglindă? Eşti destul de frumoasă, nu eşti mai frumoasă decît eşti.
EA: Cînd sînt necoafată, nu-ţi place s-apoi iar te-mpiedici in brate straine.
EL: Ma bucur c-ai observat asta, insa…daca ai observa si ca gura ta ma omoara, poate ca as sta mai mult in bratele d-acasa.
EA: Iar incepi? Stii ce, nu ma enerva, nu ma face sa-mi stric machiajul!
se aude o impuscatura.
EA: Trage obloanele. (El trage obloanele. în cameră e întuneric acum.) Ei, ce stai? Aprinde lumina, nu putem sta pe întuneric.
EL: Păi dacă m-ai pus să închid obloanele!(se aud sunete nedeslusite, semanand a oftaturi) Ei, bravo, dă-te la mine acuma! Unde-o fi chestia de aprins lumina? Greu te mai descurci în casa asta.. Nu se mişcă nimic, şi totuşi îşi schimbă locul tot timpul.
EA: Ei, nah! Stai, draga linistit ca nu ma dau la tine. Am inteles ca nu ma mai vrei!
EL: Poftim! Mereu intelegi pe dos. Nu te mai vreau…esti tu sigura?
EA: Ma mai vrei? (ea gaseste intrerupatorul si aprinde lumina)
se aşază fiecare pe cîte un scaun. Pauză.
EL: Dacă nu te-aş fi văzut, nu ne cunoşteam şi poate aşa aş fi putut deveni pictor. Sau poate altceva, cine ştie ce-ar mai fi fost? Poate că aş fi călătorit, sau aş fi fost mai tînăr acuma.
EA: Poate-ai fi murit într-un azil. Poate că tot ne-am fi întîlnit, dar în altă zi. Poate că altfel şi altcumva nu există. Cine poate şti?
EL: Nu m-aş mai fi întrebat acuma ce motive de a mai trăi am. Sau mai bine zis, aş fi avut alte motive să fiu nemulţumit
EA: Mi-aş fi văzut copiii crescînd. Sau mai bine m-aş fi apucat de cinema. Aş fi locuit într-un castel plin de flori, cu ghirlande. Aş fi avut, aş fi avut - ce? Şi cine aş fi fost?
EL: Da si ai fi jucat in Titanic si ai fi murit tu in locul lui di Caprio si n-ai mai fi chinuit atatia barbati…
EA: Ce vrei sa spui cu asta?
EL: Vreau sa spun ca m-am saturat! Gata! Mi-a ajuns! Vreau si eu o viata normala.
EA: Ei, as!
EL: Inceteaza sa mai razi de mine. Sunt 17 ani de cand tot razi de mine. De mine si de ideile mele.
EA: Inventezi. Niciodată n-ai avut idei. De pilda. De 3 zile iti spun sa facem ceva cu dulapul asta si tu nimic. L-ai lasat sa zaca aici, in mijlocul casei.
EL: Bine ca esti tu plina de idei!
EA: Chiar sunt! Si ca sa vezi, vom face ca mine, Haide, misca-te! Ajuta-ma odată cu dulapul. Impinge!(Apucă amîndoi dulapul care se află în mijlocul scenei si-l imping catre un perete.) Gata! Poftim! A fost greu? N-a fost greu, asa-i?
EL: Cred ca glumesti! Dulapul ala cantareste o tona.
EA: Mereu te plangi. Mă agasezi. Nu mă mai agasa. însă oricum ai să mă agasezi.
EL: N-am să mai zic nimic, n-am să mai fac nimic. Nici măcar n-o să mă mai mişc. Şi-atunci ai să spui că te agasez. Ştiu eu foarte bine ce-i în capul tău.
EA: Ce-i în capul meu?
EL: Iţi trece prin minte tot ce-ţi trece prin cap.
EA: Macar mie imi trece ceva, pe cand tie...
EL: Ce vrei sa zici?
EA: Nimic, nimic. Trageam si eu concluzii solitare. Vorbeam cu mine.
EL (apropiindu-se de ea si mangaiand-o): Nebuna mea!
EA(se lasa cu capul pe el si se alinta): Stii… cînd eram mică, eram o copilă.
EA se indreapta spre bufet dupa sticla de bautura. EL se aseaza pe scaun.
EA: Toţi copiii de vîrsta mea erau mici. Băieţei şi fetiţe…învăţam să citim, să scriem, să socotim. Scăderi, împărţiri, înmulţiri, adunări. Fiindcă mergeam la şcoală.
EA se apropie si ii da un pahar. Ii toarna in el.
EL: Stii…Cand eram mic visam sa ma fac technician.
EA: Erau şi copii care învăţau acasă.
EL: Daca aş fi învăţat tehnică, m-aş fi făcut tehnician
EA: Nu departe de casă era un lac. Un lac cu peşti.
EL: Aş fi făurit tot felul de obiecte.
EA: Peştii stau în apă, nu ca noi.
EL: Obiecte complicate.
EA: Noi nu putem creşte în apă nici măcar cînd sîntem copii.
EL: Obiecte foarte complicate, din ce în ce mai complicate…
EA: Şi totuşi, ar trebui să putem.
EL: Asta ar simplifica existenţa.
EA se duce spre bufet sa ia alta sticla.
EA: Noaptea dormeam.
EA se intoarce cu sticla. Ii toarna iar. Incepe muzica.
EL: Un curcubeu, două curcubeie, trei curcubeie. Le număram. Chiar mai multe. Şi-mi puneam întrebarea. Trebuia să răspund la întrebare. De fapt, despre ce întrebare era vorba? Nu se mai ştie.
EA: Iubitule… pentru tine!
Ii toarna iar si isi toarna si ei… se apleaca si il saruta pe gat. EL se lasa pe scaun, in voia ei.
EL: Marcia, asa e ca tu nu o sa ma parasesti niciodata? Asa e? Fiindca tu ma iubesti, nu? Spune-mi ca ma iubesti. Vreau s-aud ca ma iubesti… haide, spune-mi-o… o data numai…
EA: ssst…
EL: O singura data…. Tu nu esti ca ea! Tu ma iubesti, asa e? Da… stiu eu ca ma iubesti… ea nu m-a iubit niciodata…
EA: Niciodata….
EL: Numai m-a folosit!
EA: Te-a folosit…
EL: Dar tu… ma iubesti?
EA: Daca ma iei de sotie….
EL: Un curcubeu, doua curcubeie, trei curcubeie….
EA isi numara teancurile de bani luate de la el.
EA: Iubitule… Iubi… Ursuleeet…
EL: O, nu, nu din nou!
EA: Bineinteles, de cate ori incerc sa vorbim despre noi, TU schimbi subiectul.
EL: E ora spectacolului(ex2). La +1h(ex3) vin baietii cu mobila.
EA: Azi?
EL: Pai n-ai zis tu azi? N-ai zis ca vrei sa te muti mai repede la oras?
EA: Am zis, normal c-am zis!
Ea se ridica si se duce spre masa. Se impiedica de ceva.
EA: Ce e asta?
EL: Ce ma-ntrebi pe mine? Uita-te si singura! Ca doar nu esti oarba!
EA: Sper ca n-ai de gand sa incepi iar. Ce, ne-a fost prea bine? A trecut prea mult.
EL: Ba bine ca am sa incep. Ma-ntrebi pe mine ce-a fost de parca tu ai fi oarba.
EA: Oarbă am fost cînd te-am văzut Nu m-am uitat cu atenţie la tine. Cînd te văd, aş vrea să fiu oarbă.
EL: Şi eu aş dori să fiu orb cînd mă uit la tine.
EA: Păi atunci, dacă nu eşti orb şi nici idiot pe de-a-ntregul. Explică-mi ce-i aici.
EL: Nu vezi si singura? Oarbo! E o cutie!
EA: Cu ce?
EL: Dar eu de unde vrei sa stiu cu ce. Ce-s in cutie?
EA: Termina cu bombanitul si hai sa facem ceva!
EL: Si ce propui?
EA: Vai de mine, în ce belea m-ai băgat!
EL: N-are-a face!...
EA: Mai bine ai pune mana si ti-ai impacheta lucrurile.
EL: Ma duc, ma duc.
El iese din scena.
EA: Acum te-ai gasit sa pleci? Si sa mut singura toate astea? Hai, ajută-mă. Of, leneşule, seducătorule!
EL: Ţestoaso!
EA: Melcule!
Cei doi se iau in brate!.

Regina

Aceasta piesa de teatru este rodul imaginatiei mele frustrate de faptul ca nu a reusit sa citeasca Manlio Santanelli- Regina mama pentru ca nu am reusit sa o obtin.

REGINA

O sofa veche. O masa mare cu 3 scaune in jur. Pe masa, ravasite, un vraf de foi. O calimara si o penita aruncata la intamplare. Pe sofa, o femeie. Intre doua varste, imbracata elegant, aratand istovita, insa inca impunatoare. Undeva, in coltul camerei, un gramofon de epoca din care rasuna o melodie veche. De cealalta parte a camerei, o oglinda. Intreaga incapere are un aer trist, aratand un fast ce sta sa apuna.
- Buna ziua!si sunetul abia se desluseste in harmalaia gramofonului.
Femeia il priveste indiferenta pe tanarul ce tocmai a intrat.
-Am spus buna ziua, MAMA!
-Te-am auzit! Stii…nu am otita! Daca am niste “mici dureri” nu-nseamna ca nu te mai aud.
-Nici nu mi-am imaginat asta, dar am vrut sa fiu precaut.
-Ca de obicei, intotdeauna trebuie sa ai tu ceva de comentat. Esti falit?
-Adica ce vrei sa spui?
-Nimic. Ma gandeam si eu asa…
-Vezi de fiecare data insinuezi lucruri…
-Care, bineinteles, nu sunt adevarate.
-Hm…exact!(vorbind parca cu sine)
-Stii, de la o varsta nimic nu e adevarat. Batranii…dar ma-ntelegi tu. Nici tu nu mai esti tocmai…
-Cum sa nu mai fiu? Uita-te la mine. Sunt! Dau din maini, din picioare, exist!
-Da…
-Vorbesc!
-Aoleu! De asta mi-era teama…
-Inca?
-Stii.. ti-am spus? Ieri, Mitica a vorbit.
-A…s-a facut bine Mitica?
-Nu, draga.Mitica e in coma.Pagalul a vorbit.
-Mitica?
-Mitica…
-Care va sa zica, papagalul.
-Care papagal?
-Mitica…
-Nu ti-am spus ca Mitica e in coma.
-Da, bine…stii, degeaba imi bat capul. De la o varsta…
-Cam de pe la 35 ani…
-Ce vrei sa zici?
-Nimic.
-Vezi, mereu insinuezi.
-Da.mereu.
-Stii, mama, nu stiu cum sa iti spun, dar…avand in vedere…
-Zi!
-Pai…avand in vedere…
-De 35 ani incoace ai totul in vedere, totusi…de ce ai venit?
-Pai, am auzit ca… esti bolnava.
-Propriul meu copil aude…
-De 35 ani aud.
-De la alti..
-E, si asta! Important e ca aud.
-Bine ca stiu acum.
-Da, stii, mi-era dor de tine?
-Si eu ar trebui sa cred?
-Mama, nu exagera, stii ca te iubesc!
-Ete, da!am trait s-o aud si p-asta.
-Uite ceva in comun. Si tu auzi.
-Da, da nu de la altii.
-Ei, si tu acu’.
-Totusi…
-Mama!( Alfred se apropie de mama sa) Mama! (se apropie si mai mult)
-Da…
-Mama!(se apropie de tot)MAMA!
-Nu… (si Elvira se trage)
-Ce nu?
-Da ce da?
-Mama, e cazul sa-ti marturisesc.
-Am aflat.
-Opa! De la altii?
Elvira tuseste.
-Na! ca si tu aflii de la altii. Bine, recunosc:Am ratat.
-Din nou.
-Din nou. 
-Inca o data. 
-Inca o data. 
-Ca intotdeauna. 
-Ei, vezi ca te-ntinzi.
-Pai…mi-au amortit si mie oasele.
-Atunci intinde-te.
-Ca intodeauna?
-Ca intodeauna…
-Deci ai ratat. Ca intotdeauna.
-Te mai dor oasele?
-Da. De ce?
-Atunci intinde-te…in pat!
-Tu sa nu-mi spui mie ce sa fac, in CASA MEA!
-Lasa ca mori tu…
-Ce ai zis?
-Lasa ca te faci tu bine! Uite! Ti-am adus ceva!
-Ce?
Alfred ii intinde mamei sale 4 garoafe.
-De ce 4?
-Pai…
-N-am murit…
-Inca.
-Ce-ai zis?
-Inca mai am boala pe caine. A mancat-o p-a 5-a.
-Care caine?Noi n-avem caine.
-Cainele de la teatru…
-Opa! Mai nou stai cu cainele?
-E un fel de-a ramane in teatru.
-Asa deci... Care va sa zica…aveam dreptate: probleme la teatru?
-Tu mereu ai dreptate! (ca pt sine) Intr-un fel.
-Bine ca macar recunosti! (ca pt public) Intr-un mare fel.
-Stii, a venit unu, ala nou de se tot auzea de el, Ioan ala de la Bucuresti si i-au dat rolul…
-Scuze…
-A! Deci acum iti pare rau ca m-ai jignit.
-Nu, nu, nu…tu-ti gasesti mereu scuze.
-Stii…si acum vreau sa-mi fac trupa.
-De care?
-De teatru, mama. Si…am nevoie de bani.
-Nu-ti dau.
-Dar…stii…chiar am nevoie.
-Dragul meu, presupunand, prin cel mai mare absurd, ca ti-as da banii. Tot mai ramai cu o problema.
-Care ar fi aia?
-Trupa!
-Pai, daca tu-mi dai banii am sa pot sa joc.
-Buna idee! Potul de saptamana asta e de 5 milioane de dolari.
-Unde?
-La loto!
-Eu joc in teatru.
-Ei uite vezi. Asta era problema.
-Care?
-Pai …tu nu poti sa joci.
-De ce?
-Pai pentru ca nu poti. Credeam ca in 15 ani de cand te tot “chinui” ai sesizat si tu treaba asta.
-Da tu de ce poti?
-Uite, Aris, vezi, asta e inca un lucru pe care n-ai sa-l intelegi niciodata.
-Poate daca-mi explici…
-Uita-te in fata ta. Ce vezi?
-Pai…oameni.
-Cati?
-Multi.
-Exact! Multi! Si cine sunt ei?
-Pai..uite-l pe Jean de la 4, pe Maria de la Flori, pe Vasilica de la Branza si uite…acolo e si Magda, colega mea.
-Vezi aici gresesti. Cand te urci pe scena, nu mai stii de Jean, Maria, Vasilica si nici n-o mai cunosti pe Magda. Cand se ridica cortina ei devin spectatori. Toti egali, toti ca unul singur. Ca un suflet care asteapta….
-Ce asteapta?
-Uite vezi! Si aici gresesti! Asteapta ca tu sa te oferi lor, cu bune, cu rele, cu lacrimi, cu…cu speranta. Pana la capat.
-De ce?
-Pentru ca, asemeni tie, fiecare om rade, fiecare om plange. Tu esti insa cel ce trebuie sa stearga asta. Tu, cel de pe scena, trebuie, pentru o clipa sa-i faci sa uite.
-Dar eu de ce nu am voie sa uit?
-Vezi, Aris, si tu uiti. Inainte sa te urci pe scena uiti.
-Textul!
-Asa faci tu, de aia nu-ti iese niciodata.
-Pai daca nu uit textu, ce naiba sa uit?
-Sa uiti de tine. De cine esti, de ce vrei, de ce suferi, de ce te-ai bucurat si devii…
-Un mascarici.
-Da, putem spune si asa. Insa prefer sa spun ca devii singura speranta a lor.
-A publicului!
-Uite, vezi! Incepi sa-ntelegi! Iar acolo, pentru o ora sau mai mult esti altcineva. Esti acel cineva ce daruieste, chiar daca nu va primi niciodata nimic.
-Asa ai facut tu?
-Uita-te la mine! Sunt, dupa cei mai multi, cea mai buna actrita a tarii asteia. Am jucat sute de piese pana acum si m-am uitat in mii de ore. Dar acum.. am revenit la mine s-am devenit OM!Ca toti ceilalti.
-Dar tu nu esti ca toti ceilalti.
-Intr-un fel ai dreptate. Insa, vezi tu, in fata vietii, a bolii, a mortii sunt! Spune-mi, Aristide, crezi ca actorii imbatranesc altfel?
-Sper!
-Atunci speri in van. Uite! Si mie mi se lasa pielea si picioarele ma dor.Si ochii mei au inceput sa slabeasca si…spune: tu crezi ca actorii nu se imbolnavesc la fel?
-Eu asa as vrea!
-Si eu as fi vrut asa, dar dupa cum vezi, nu e asa.
-Deci si noi imbatranim si ne imbolnavim, nu?
-Da, Aristide, mama si noi. Si atunci nu mai conteaza nici banii, nici faima.
-De ce?
-Pentru ca timpul ne face pe toti sa fim egali. Unul fata de celalalt, unul in fata celuilalt. Toti in fata lui, a singurului Maestru, ce nu iarta, nu uita, doar separa.
-De ce intotdeauna e asa?
-Pentru ca TIMPUL isi urmeaza cursul. Nemilos. Pana la capat.
-Da, mama!
-Vezi, tu, Aris! In fata lui asta e tot ce ramane: MAMA!
-Te iubesc!
-Si eu te iubesc, chiar daca nu am stiut niciodata sa iti arat asta.
-Nu e timpul acum sa…
-Ba da! E timpul sa imi cer iertare. Am fost prea ocupata cu piesele mele ca sa iti fiu aproape asa cum ar fi trebuit.
-Mama…
-Si m-am ocupat prea mult de ambitiile mele. E vina mea ca ai ajuns asa.
-Mama…nu iti face probleme.
-Te-am judecat si condamnat atata timp pentru ca esti mitocan si las, avar si egoist, snob si pervers, insa pana la urma e vina mea.
-MAMA, iar incepem?
-Iti amintesti cand ai implinit 6 ani? Si am fugit din teatru ca sa iti fiu aproape? Din pacate am ajuns prea tarziu. Dormeai deja.
-Mama… nu mai conteaza acum.
-Ba conteaza. Uite! (Elvira scoate dintr-un dulap un album de poze) Uite! Aici aveai 4 ani. La gradinita. Ai fost ghiocel. Si aici(zise Elvira dand pagina), aveai 8 ani, clasa intai. Ai fost tei si apoi, la liceu, mai stii cand te-au facut bloc? Un adevarat talent! Unde s-a pierdut toata daruirea ta?
-Pai…
-Atunci cand eu n-am fost acolo! Stiu! E vina mea!
-Stii…ai fost…
-Am fost o figura pe care ai vazut-o mult prea rar. Stii, am incercat sa ma daruiesc tie,fiului meu, unicului meu fiu. Insa, se pare ca nu prea mi-a iesit.(Elvira incepe sa planga)
-Mama…
-Da, dragul meu!
-Devii patetica…
-Scuze... Insa au trecut atatia ani in care….
-Stii…ai fost o mama buna.
-Multumesc!
-Cea mai buna mama din lume.
-Crezi?
-Nu chiar…
-
-Si acum e randul meu sa iti fiu aproape.
-Multumesc! Uite stii?cred ca ai dreptate.
Elvira se ridica si se duce la dulap, din al carui sertar scoate un teanc de bani.
-Tine!
-Mama, nu trebuie!
-Nu! Tine! Meriti!
-Chiar?
-Nu chiar…
-Merci mama!
Aristide ia banii si da sa plece, de frica ca batrana sa nu se razgandeasca.
-Am sa ma intorc mama. Am sa ma intorc curand. Invingator!
-Du-te cu bine, fiule!
-Dupa ce vei muri…
Aristide iese din scena. Elvira ramane singura, ingandurata.
-Crede ca nu l-am auzit! Crede ca nu stiu ce gandeste…
Elvira se ridica de pe sofa si se indreapta spre gramofon, pe care il inchide.Se intoarce la masa. Lumina din scena se centreaza pe ea si paleste. Isi trage scaunul si se aseaza. Apuca penita, stinge tigara si scoate o foaie de hartie din teanc. Scrie:
“ Dragul meu, a venit timpul sa iti marturisesc adevarul: Aristide este baiatul tau! Stiu ca vestea nu te va surprinde catusi de putin si ca te asteptai la asta, insa a trebuit ca, inainte sa plec din aceasta lume sa iti confirm banuiala. Stii bine ca nu ti-am cerut niciodata nimic, insa acum, in numele a ceea ce a fost intre noi, am sa apelez la bunavointa ta, pentru a ma asigura de viitorul sau. Te-as ruga, daca iti este cu placere, sa ii facilitezi intoarcerea in Teatrul National, UNICULUI TAU FIU si sa veghezi asupra evolutiei sale scenice. Sunt incredintata ca o vei face cu toata daruirea. Asa cum stii, eu sunt destul de bolnava incat sa ma gandesc serios la final si, tinand cont de asta, iti las tie averea mea, pentru a i-o procura micutului Aristide atunci cand va avea nevoie. Cele mai bune ganduri, a ta, ELVIRA MATEESCU.”
Se ridica, redeschide gramofonul si isi aprinde tigarea.
Se aude: Loredana- Aprinde-mi o tigara!

Dincolo de masca

Acesta este scenariul piesei Dincolo de Masca, o piesa scrisa la cererea domnului Voctor Vurtejean, o piesa ce descrie culisele unei piese de teatru.

Dincolo de masca

Intuneric in scena. De undeva, se aude o voce:
-Lumina! Ai verificat lumina?
-Inca nu. Acum…numai o clipa.
-O clipa? Mai sunt 3 zile si noi nu avem toate lucrurile la zi?
-Fii fara grija, toate sunt in regula. Nu te agita!
-Sa nu ma agit? Auzi la el, sa nu ma agit. Mai, eu sunt regizorul aici! LUMINA!
Se aprinde lumina in scena. 2 oameni imbracati modest cara niste decoruri. Intr-un colt, la o masa, 3 actori repeta o scena. In alt colt, 2 actrite se macheaza. Regizorul si secundul sau se privesc destul de dur.
-Deci lumina e in regula! Tu!
Unul dintre barbati se intoarce.
-Albastru acolo, in laterala!
Lumina albastra se aprinde.
-Iar, tu! Da, tu! Baga-mi un rosu in fund!
Actorii pufnesc in ras, insa regizorul ii sageteaza cu privirea. Cei 3 se opresc si il privesc blocati.
-Cum merge treaba? E gata?
-Mai avem de repetat o scena, raspunde unul dintre ei.
-Ia sa vad.
“ – Te indoiesti de mine? Ti-am spus ca am vazut-o iesind din camera lui Gerard…
-Cand?
-Azi-noapte pe la 3. Arata…. Intr-un anume fel.
-Da?
-Da! Seamana cu masa…. O….”
-La dracu’. Cu masa. Asa scrie acolo?
Actrita roseste brusc.
-Cu maica-sa…
-Cu maica-sa, deci… parca suna altfel nu? Of, Roxana, nu pierzi nici o ocazie de a-ti manifesta “iubirea” pentru Marcia, nu?
-Nu se mai intampla…
-Asa sa fie, ca altfel… Gata!Cu voi am terminat azi… sunteti liberi. Unde e Marcia?
Cei 3 ridica din umeri.
-N-A VENIT? Marcia n-a venit?
Cei trei comunica din priviri.
-Anaaaaaaaa…………………………..!!!!!!!!!!!!!!!!!
Apare o femeie draguta, secretara regizorului.
-Sun-o pe Marcia, imediat! Si spune-i ca e concediata!
-Dar, domnule, nu aveti cum.
-NU AM CUM? Cum adica nu am cum?
-Pai, stiti… mai sunt 3 zile pana la premiera. Si…nimeni altcineva nu stie textul ei…. Si oricum nu aveti pe cine gasi in…3 zile.
-Blestemata sa fie fata asta! M-am saturat de aerele ei! E ultima data cand o mai folosesc in vreun spectacol de-al meu!... Sa-mi amintesti asta!
-Da, domnule!
Regizorul ii face semn sa plece si Ana iese.
-Unde e sunetistul?
De dupa cortina apare un tip maruntel tragand dupa el o cutie mare si o multime de cabluri.
-Unde dracu’ umblii, Marcel? Cum e cu sunetul? Se aude destul de tare, clar?
-Da, sefu! Se aude!
-Sa vad!
-Imediat.
Omuletul aseaza cablurile, le conecteaza la cutie si in sala rasuna o melodie taraganata.
-Ce se intampla cu bassul ala? Ce te uiti asa la mine? Fa-i ceva! Nu simti in ce hal hajaie?
-Imediat!
Individul dispare, tragand dupa el cablurile si bombanind.
-Doamne, mai sunt 3 zile pana la show si ei inca nu au pus la punct totul. Sunt inconjurat de incompetenti!
-Am auzit ca ma cauti, Eric!
In scena intra o femeie f frumoasa, eleganta, impunatoare.
-Si? Nu ti se pare normal sa te caut? Cand ai de gand sa iti faci si tu treaba asa cum ar trebui? Cand ai de gand sa vii si tu la repetitii si sa te comporti ca toti colegii tai? Cand vei inceta sa mai fi “fata maestrului”?
Marcia se apropie de Eric, il cuprinde in brate.
-Cand vei inceta sa ma iubesti! raspunde ea pisicindu-se!
-Ei bine, daca asta e conditia, S-A TERMINAT!
Eric o indeparteaza de el, evitandu-i buzele.
-Poftim?
-Nu ma privi asa. Ai auzit foarte bine! S-A TERMINAT! Am obosit sa iti fac toate mofturile si sa nu primesc nimic. M-a lasat ametit de tine, vrajit de talentele tale…
-Trebuie macar sa recunosti ca am talent!
-Si mi-am lasat munca sa cada pe locul 2. Insa, sunt in joc numele meu, prestigiul Alter Ego Company. M-am purtat ca un tanc rasfatat insa s-a terminat. Nu am de gand sa ratez spectacolul asta din vina ta!
-Dar te iubesc!
-La dracu’ cu iubirea asta! Ce stii tu ce e aia iubire? Iubire! Ma faci sa rad! Marcia, hai sa nu ne mai mintim! Tu nu ma iubesti! Marcia, tu iubesti ceea ce fac eu, ceea ce pot eu, cine sunt nu ceea ce sunt eu!
-Tafnosule! Egoistule! Avarule!
-Sa nu indraznesti!
Eric ii rupe ecusonul Marciei.
-Afara! Esti concediata!
-Dar cum poti sa…
-Uite ca pot! Esti CON-CE-DI-A-TA! Definitiv!
Marcia iese imbufnata, bociferand si scrasnind printre dinti.
-Si voi? Ce va uitati la mine? AFARA! Toata lumea afara! Vreau sa raman singur! 1 ora pauza.
Toata lumea iese din scena, Eric ramane singur. Se prabuseste pe un scaun de langa masa mare la care repetau actorii. Gaseste pe masa tabachera de recuzita, o deschide si isi aprinde o tigara. Sufla fumul in cerculete si se joaca cu el. Isi plimba privirea prin scena, zareste o inima de carton intr-un colt. Apuca un pahar de pe masa si il arunda inspre ea. Apoi isi rupe ecusonul din piept si il calca in picioare.
-Nu!!! Ana se apropie de el si se aseaza in genunchi, cuprinzandu-i mainile in palmele ei calde.
-E tarziu, Ana! Va trebui sa iti gasesti o alta slujba! Alter Ego isi inchide portile! S-a sfarsit…
-Dar…de ce? Ce v-a facut sa decideti asta?
-Vezi tu, Ana? Sunt un ratat… un esuat care se crede scenarist, care se da regizor, care vorbeste despre dragoste, dar care… nu o poate simti.In alte cuvinte nimic mai mult decat un ratat.
-Nu spuneti asta. Eu nu cred asta!
-Of, Ana! Daca ai sti… numai daca… sunt prea multe lucruri. Renunt! M-am hotarat sa renunt. E cel mai bine asa.
-Cum adica? Si ce se va intampla cu piesa? Cu toata munca dumneavoastra? Nu puteti renunta asa, intr-o clipa.
-Va veni cineva si va reface tot…sau se va duce dracu ca si cum n-a existat.
-Dar nu se poate. Mai sunt 3 zile pana la premiera si…. Si e pacat! Actorii au muncit, masinistii la fel, dumneavoastra…
-Si tu!
-Poftim?
-Si tu ai muncit, Ana!
-Nu asta conteaza acum. Conteaza doar sa va reveniti si sa mergeti mai departe. Teatrul are nevoie de dvs.
-Si eu am nevoie de el. E singurul care m-a tinut in viata toti anii astia, in ultimii 3 ani el m-a impulsionat sa respir. Dar acum…am pierdut tot. Marcia a ucis tot….iubirea, speranta, visul, teatrul…
-Asta pentru ca ati lasat-o…
-Poftim?
-Da! Pentru ca i-ati permis sa va otraveasca inima.
-Ana, tu…
“- Eu am ascuns aceasta iubire ca pe un document ce m-ar fi condamnat la moarte. Am tacut si am iubit, arzand in flacara trairii mele. Si am vrut de atatea ori sa iti marturisesc ce simt, insa am ramas sclava secretului nostru, ucigand constienta fiecare gand de eliberare.
-Josephine, taci!
-Nu mai vreau si nu mai pot, Filip! Pentru ce? Oricum toata lumea stie, oricum e atat de evident totul…
-Josephine!
-Stii tu de cate ori am vrut sa fac publica povestea? Stii de cate ori mi-a venit sa ies in strada, sa ma invart si sa strig?
-Multumesc Domnului ca n-ai facut-o, ne-ai fi distrus pe amandoi.
-Ba bine ca nu! Ar fi trebuit sa o fac. Ce mi-ar fi putut face? Ce s-ar intampla daca acum as iesi in fata palatului si as striga cat pot eu de tare…
-Josephine!
-TE IUBESC!”
Ochii Anei se umplura din nou de lacrimi. Sesizase si ea ca interpretarea fusese prea pasionala, ca se implicase prea mult, ca riscase enorm si stia ca era imposibil ca Eric sa nu fi simtit.
Eric se ridica si o privi fix pe Ana, care ramasese blocata pe podea.
-Tu…ai invatat replicile Marciei? Zise el abia articulat, nevenindu-i sa creada.
-Nu tocmai. De fapt stiu tot scenariul.
-Incredibil.
-Vedeti dumneavoastra, de mica am visat sa ma fac actrita, insa cand am terminat liceul a trebuit sa ma angajez, probleme familiale….
-Si asa ai ajuns aici.
-Da! Asa este. Insa nu regret. Ma simt minunat lucrand cu dvs. Am invatat atatea in 4 ani… am invatat ca niciodata nu trebuie sa renunti cand visul tau iti cere sa lupti.
-Da, asa este, Ana, numai ca…
-Este aproape 1. in scurt timp scena asta se va umple iar si toata lumea va alerga incolo si incoace punand la punct ultimele detalii.
-Nu mai are sens. Oricum piesa nu se mai poate juca. Marcia a plecat.
-Cum adica a plecat? A innebunit?
-Ca sa fiu mai exact am concediat-o.
-Ce ati facut? Cu 3 zile inainte de…
-Da! Am concediat-o si piesa se anuleaza, doar daca nu…
-Daca….
-Ziceai ca ai invatat tot textul?
-O, nu, nici sa nu va ganditi!
-Nici sa nu te gandesti tu sa refuzi.
Eric se uita la ceas.
-Este deja ora 1.
Scoate telefonul din buzunar si formeaza un numar.
-Roxana, anunta-i pe baieti ca intr-o ora avem repetitii. Cum?Da, stiu ca v-am dat liber azi, dar a intervenit ceva. Schimbare de plan! Gata! Intr-o ora vor fi aici. Am rezolvat. Multumesc, Ana!M-ai salvat! Eric o cuprinde in brate pe Ana si o strange puternic.
-Sefu, unde punem oglinda asta?
-Ce? Care oglinda? A, da! Acolo, in colt!
-Esti extraordinara…
Si Eric se apropie de Ana.
-Eric, nu se aude…suna ca naiba!
-Of, Radu, ai asa un dar… ce nu se aude?
-Melodia asta afurisita. Pur si simplu nu se aude.
-Da-o incolo!
-Nu puteti vorbi asa, domnule regizor! Gata! Inapoi la treaba! Repetitia va asteapta! Zise ea si ii zambi complice.
-Inapoi la… hei, unde fugi, acum esti parte din echipa!
Rase Eric si o trase de mana.
-Rosu acolo! Asa, bine…Verde, da verde jos…bun si…albastru, albastru in laterala…asa…minunat! Sa vedem si decorul….da. Tu! Ia masa aia si pune-o in mijloc si tu, da, tu, muta oglinda aia pe perete. Ok! Roxana, Mihai, Karl, asezati-va o data si…sa incepem!

Nebunie totala

Monologul de fata a fost prezentat de catre Teodor Rosca in Primavera 2008 si reprezinta o adaptare a 3 monologuri de Horatiu Malaele.

Nebunie Totala

Buna ziua! Am spus ‘Buna ziua’! A… vad ca asa nu merge. Bun! Sa incercam altfel. Hello… hello… a… nici asa nu va place…. Bon giorno! Bon giorno… bon giorno! Bun, aceasta a fost prima voastra lectie de italiana, imi datorati 5 centi fiecare.
Sigur va amintiti de mine. Ei, ce va uitati asa? Cum adica nu va amintiti? Sunt, George! Cum care George? George D. Dangalofirescu, tipu cu spaga. Cum care spaga? Aia de anul trecut. Ce-ati spus? N-ati inteles? Imi pare rau, da’ chiar nu pot sa repet, nu de alta da’ mi-a interzis nevasta-mea. Anul trecut, cand am ajuns acasa, ma astepta dupa usa. Nu, nu in bikini, dom’le. In capot… cu tigaia in mana. Si mi-a zis: fir-ai al … si aici cenzuram ca ne usuca CNA, ma rog, cum spuneam si zice ‘iar te-ai facut de ras? Iar te-ai dus sa te scalambi la aia? Ti-am zis sa te lasi de tampenii si sa te apuci de munca?’ Si, degeaba am incercat eu sa-i explic ca si actoria e o munca: a bufnit-o rasul. Si zice ‘unde-i munca aia, ma? Ca tu numai te hlizesti la aia acolo! Sa pui mana si tu ca barbatii sa cari un beton, sa pui o tencuiala. ‘ Cred ca ea nu se uita la mine. Auziti voi, sa car eu betoane… Insa n-am ce face, trebuie sa ma supun ca stiti cum e: femeia e omul cu care impartim noi toate bucuriile si durerile si necazurile si catastrofele si… cataclismele si… toate nenorocirile care nu s-ar fi intamplat daca n-ar fi existat ea. Inca ii mai invidiez pe burlaci. Nu de alta, da ei se pot da jos din pat pe ce parte doresc! Oricum, tocmai din aceste motive nu pot sa repet, ca daca aude nebuna am dat de dracu. Cum am scapat? Deloc usor. Crede ca-s la termopane acuma. Am mintit-o ca m-am angajat. Dar sa revenim la treburile noastre.Ah, da. Ce caut aici? Pai cum adica? Ce, credeati ca scapati de mine? Bineinteles ca nu scapati de mine. Am revenit!
Am revenit sa va fac o propunere, una pe care cu siguranta nu o puteti refuza. Despre ce e vorba? In primul rand vreau sa va dau o veste extraordinara: mi-am descoperit talentul. Cum care talent? Ala paranormal, dom’le.
Da’ ce-ati patit? Ce v-ati speriat cu totii? Nu credeti, asta trebuie sa fie. Nici eu n-am crezut la inceput, dar am inceput sa cred in acest talent paranormal al meu. Daca aveti vreo problema, va rog sa apelati la mine cu toata increderea. Eu sunt omul de care aveti nevoie. Si, ca sa stiti la ce sa va asteptati, va prezint si oferta de care dispun, dupa cum urmeaza. Contra unui onorariu decent, fac greva foamei in locul persoanelor ocupate. Si, ca sa nu ziceti ca nu v-am spus, uitati si conditiile: micul-dejun la ora 7, cina la ora 21 si, pentru clientii pretentiosi, la ora pranzului conferinta de presa. Pentru ceva in plus ma si leg cu lanturi de gardul primariei si injur la modul general dupa lista. Trebuie insa sa va anunt ca foc nu imi dau pentru ca sunt alergic la benzina si in ritmul in care se scumpeste benzina nu cred ca este o afacere profitabila pentru beneficiar. In schimb, daca ma premiati cu un bonus financiar, fac ca taurul in calduri, ca potaia vecinului cand vede pisici prin fata curtii si, bineinteles, precum maimuta de la Zoo central atunci cand primeste bomboane. Pentru demonstratii, accesati pagina de web. Contine mostre elocvente!
Puteti apela la mine si in calitate de martor profesionist. Pentru certuri conjugale percep o taxa suplimentara, in functie de suturile in dos, de pumnii in frizura si de zilele de spitalizare de care am sa am parte.
Prestez spargeri de locuinte cu autor necunoscut si preiau dosare penale garantat NUP. NUP in traducere libera inseamna neinceperea urmaririi penale, adica fara consecinte.
Falsific documente, zapacesc fete mari, de preferinta majore, predau yoga la domiciliu cu contemplarea buricului si tinerea respiratiei pana la loc comanda.
Ofer apoi inmormantari de lux la pretul de numai 200 RON pachetul. Acesta contine un cosciug din scartaietoare, o perna de fulgi numai fulgii si bineinteles, o cruce de plastic in miniatura. Pentru alte dotari se percepe o taxa suplimentara de 500 RON in care sunt incluse urmatoarele: 2 popi (unu de trefla si unul de inima neagra), o coliva numai farfuria, 3 lumanari topite gata si o bocitoare profesionista. Mentionez ca nu asiguram refacerea timpanului dupa eveniment.
Am si o oferta speciala ce consta in producerea unor initiative legislative pentru parlamentarii incepatori si garantez, daca simtiti nevoia, respingerea in plen a unor astfel de initiative.
De asemenea, garantez afaceri financiare dubioase, falimentez banci, cooperative, emit cecuri false in original si accept condamnari cu suspendare. Apropo: nu fac puscarie pentru ca da, sunt nebun, dar nu si prost.
Ce va uitati lung? Nu-mi spuneti ca nu v-ati prins pana acum. A… v-ati prins, dar voiati sa fiti draguti… da, ce sa va povestesc? Lasati, nu va faceti griji, nu ma mai doare. M-a durut la inceput cand faceau toti misto : mami, uite-l pe saritul asta! Sau auzi, tu esti fetita sau baietel? Da’ mi-a trecut, a trebuit sa ma obisnuiesc cu ideea. Si apoi, cum naiba sa fii zdravan in conditiile astea? Ce-am patit? Intai cautati tranchilizantele. Asa, pana le gasiti si le dati din mana in mana pana-n fund la doamna sa le verifice si apoi inapoi din mana in mana pana in scena, haideti sa va spun de ce-am ajuns nebun cu nervii. M-am casatorit cu o vaduva. Care-avea o fata… mare. Dupa un timp, tatal meu s-a casatorit cu fata… mare. Adica fata nevestei mele. Nevasta mea devenise soacra tatalui meu. Fiica mea vitrega, adica fata nevestei mele a devenit mama mea, iar tatal meu, ginerele meu. Mama mea vitrega, adica fata mea vitrega, a nascut si ea un baiat care mi-a devenit nepot, iar eu am devenit bunicul fratelui meu. Acum sotia mea a nascut si ea un baiat. El a devenit cumnatul tatalui meu deoarece era fratele fiicei mele vitrege, iar fiica mea vitrega, adica sotia tatalui meu, a devenit bunica fratelui ei fiindca eu sunt tatal vitreg al tatalui meu, fiind casatorit cu mama nevestei sale, fiul meu e fratele si totodata fiul bunicii mele deoarece sotia mea e nora fetei sale. Astfel eu am devenit tatal vitreg al mamei mele vitrege, tatal meu e fiul meu, mama mea e fiica mea, nevasta-mea e bunica-mea, iar eu imi sunt mie insumi si tata si fiu. Va salut, in numele Tatalui si Fiului si… si uitati-va o data dupa tranchilizantele alea ca simt ca-nebunesc.

Festivalul Primavera in noi...

Tocmai am ajuns acasa dupa Festivalul de Teatru National "Primavera"- Sinaia 2008, asa ca am sa scriu ce simt si ce se intampla in inima mea insa pe scurt pentru ca maine am teza. 3-ul s-a dus la Sardonix, trupa din CNILC, o trupa al carei "Inger in temnita" m-a impresionat pana la lacrimi. I-am aplaudat in picioare, tremurand si i-am apreciat. Ii cunosc si ii admir ca oameni, ca actori si, in primul rand, ca suflete. Jos palaria! 2-ul s-a dus la Resita, la Avis si aici nu comentez caci nu am vazut piesa, nu cunosc actorii deci as fi pe langa. 1-ul l-au luat prietenii de la 'Zent si aici se lasa cu plecaciuni si cu o bucurie mare, mare. Oamenii astia muncesc, se daruiesc, iubesc scena si publicul, dau tot, sunt uniti, sunt talentati si se vede. Si, dincolo de toate, sunt uniti si deschisi, calzi si speciali... da, cu adevarat speciali si pentru asta... RESPECT ETERN atat lor, cat si coordonatorului lor, minunatul Gabi Petre.
Au fost si invinsi, e normal si cel mai rau mi-a parut de cei de la Crai Nou pentru ca au fost minunati!!!
Oricum, dincolo de trofee, diplome si premii, toti am castigat ceva de neegalat in acest festival pe care nu il regret sub nici o forma: am inteles ca ceea ce sufletul nostru naste ne va duce mai aproape de mare, am inteles ca sentimentele noastre sunt mai presus de orice si am devenit prieteni... de nedespartit! Nu pot explica in cuvinte absolut nimic pentru ca nu gasesc cuvintele potrivite sa nuanteze asemenea stari insa vreau, in genunchi sa le multumesc pentru tot ce mi-au aratat, oferit si pentru tot ce au primit din partea inimii mele, unor oameni cu adevarat deosebiti: Victor Mosoi pentru sprijin, incredere si prietenie, Risty, Catalin, Georgiana si Flori din Crai Nou- Spiru Haret, Oana Maria Stoica, George si Monica din Era- Mihai Viteazu, Pitzi si Maria din Sardonix, Cristina si Madalina- Oglinzi, precum si intregii echipe'Zent, in fata carora ma plec. Tuturor celor mentionati(si trupelor din care fac parte in aceeasi masura), in mod deosebit insa si celorlalti, cei pe care i-am omis sau nu i-am mentionat din alte motive, va multumesc pentru prestatiile de exceptie si pentru lectiile de teatru pe care mi le-ati dat!De asemenea, felicit trupa Oglinzi pentru rezultatul obtinut! Ati fost mai buni si s-a vazut! FELICITARI!
Si, pentru toti prietenii mei mai spun decat atat " Invins nu esti cand sangeri/ Nici cand ochii-n lacrimi ti-s/ Adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vis" si, atata timp cat teatrul inca vibreaza in noi, cat scena inca ne cheama la ea, nu am pierdut cu adevarat nimic. Si, dincolo de tot, am castigat ceva mult mai important caci Adrian Pintea spunea "Degeaba atingi trofee, daca nu atingi inimi"... si noi ne-am atins cu siguranta intr-o mare inima ce nu va inceta sa bata niciodata... NICIODATA!
P.S.: Pe toti cei mentionati, va iubesc din tot sufletul meu, iar pe restul... astept sa va descopar!

Fluturi de noapte...

Acesta este ultimul monolog scris de mine, un monolog inchinat celui ce mi l-a si inspirat, eternului +Octavian Paler+. Va fi jucat sambata, 31 mai, pe scena Cazinoului din Sinaia, in cadrul festivalului de teatru national Primavera.Va doresc lectura placuta!

Fluturi de noapte

"Trenul accelerat Bucuresti- Mangalia pleaca in 5 minute de la linia 5."
Inca unul… sa fie al 10-lea sau al 11-lea… ba nu! E al 13-lea… sau al 14-lea… se prea poate… nici nu mai stiu. Le-am pierdut sirul de cand stau aici. Oricum, oricare ar fi, e totuna. In fapt, toate sunt la fel. Daca stau sa ma gandesc mai bine, ajung sa cred ca de fapt nu-i decat unul, acelasi tren, unul singur, ce se perinda ciclic prin gara. Si cata lume! De fiecare data pleaca plin de oameni ce abia-si tarasc muntii de bagaje dupa ei. Gata! S-a pornit! Doamne, cata lume! Iese din gara, departandu-se cu acelasi huruit sinistru ce prevesteste parca intreaga calatorie... oare ei or sti incotro se duc? Oare ei or sti ca e posibil sa nu se mai intoarca vreodata... sau se se intoarca ca si cum n-ar mai exista nimic? Oare nu se tem? Nu stiu... cu siguranta nu stiu nimic. Asta trebuie sa fie... Caci altfel s-ar teme de calatorie asa cum se tem copii de necunoscut. E in firea umana... cu totii ne temem de necunoscut... La intoarcere, trenul e aproape gol. Poarta cu el numai umbra rece a mortii s-un parfum de durere cruda. Cand se intoarce miroase a moarte si asta se simte in ochii goi ai celor ce coboara. De fiecare data stau si-i privesc si de fiecare data e la fel. Totul imi pare un film ce ruleaza fara-ncetare dinaintea ochilor mei. Aceleasi locuri si ganduri, alti oameni, dar aceleasi priviri si... acelasi gol ce ii uneste, un gol imens din sufletele lor. La inceput mi-era mila de ei, dar cu timpul am inteles ca fiecare e responsabil de ceea ce devine si am dat mila pe respect si pe... compasiune. Respect pentru cei ce-si invata lectia si inving si compasiune fata de restul, acei ce se pierd pe drum, cei mai multi, acei ce renunta sau sunt prea slabiti sa mai continue. Caci, de fapt, aceasta calatorie nu este decat o lupta cu tine insuti, o lupta contra-cronometru in care nu se stie niciodata cine va invinge: omul sau timpul...

"Trenul accelerat Bucuresti- Mangalia pleaca in 5 minute de la linia 5."
Cunosc gara asta ca pe buzunarul hainei mele si cu toate astea zilnic descopar ceva nou si aproape niciodata ceva schimbat in bine. Am stat aici atata timp incat am ajuns sa ma confund cu dansa. Mi-amintesc de prima data cand am plecat la mare. Aveam atatea vise… mi-am luat marea iubire de mana si… credeam ca toata lumea e a mea si fredonam vrajita “Vama Veche”. Mi-amintesc parca ar fi fost ieri de prima data cand am iubit. Mi-amintesc si acum cum rasarea sorele din ochii lui si cum privirea sa mangaia apusul. Simt si acum cum amintirea buzelor lui ma arde si n-am sa pot uita nicicand cum toate minunile lumii se odihneau in palma sa. Mi-era de ajuns o singura atingere ca sa fiu fericita si invatasem sa respir o data cu el. Uitasem cine sunt si incotro ma-ndrept caci nu vedeam decat iubire… oriunde. Mi-amintesc cum adormea noaptea, in bratele mele si cum privirea mea ii mangaia chipul, cum se trezea apoi si viata mea continua sa aiba sens. Il iubeam si eram gata sa infrunt toti monstrii basmelor pentru el, dar timpul a trecut si basmul meu s-a risipit usor, asa ca am coborat singura, inainte de a vedea marea. Asa am ajuns prima data aici. Apoi, nimic nu a mai fost la fel si povestea s-a repetat pana cand am inteles ca iubirea nu ma va purta spre mare. Asa ca, dupa un lung si chinuitor proces launtric, am scos-o din bagajul vietii mele…

"Trenul accelerat Bucuresti- Mangalia pleaca in 5 minute de la linia 5."
Ce daca nu mai am iubire? mi-am spus. Mi-au ramas prietenii si asta mi-e de-ajuns. Am plecat din nou spre mare… un tren de prieteni. Radeam fericiti, nestiind ce urma sa vina…. Rand pe rand s-au nascut sentimente necunoscute pana atunci, au aparut orgolii si ambitii, lupte pentru putere si rani adanci au inlocuit zambetele de alta dat. Rand pe rand cei mai multi au coborat si, dupa cateva statii, am ramas prea putini ca sa mai continuam… nu mai avea nici un sens, asa ca am coborat pe peron, pe acelasi vechi peron. Ne-am adunat si am incercat iar, dar pe drum unii au cunoscut iubirea, iar altii au descoperit ca visul lor era sa cucereasca crestele albe ale muntilor. Ne-am despartit cu lacrimi calde si cu acelasi gol in suflet. Abia atunci am inteles ca prietenia nu ma va duce la mare… s-am scos-o si pe dansa din bagaj….

"Trenul accelerat Bucuresti- Mangalia pleaca in 5 minute de la linia 5."
Imi ramasesera doar…. banii… un cuvant ce intotdeauna a sunat demonic in mintea mea. Un simplu cuvant ce atunci cand este rostit distruge. Banii… stiti cum se spune: daca nu ii ai esti un nimeni… eu cred ca daca ii ai, devii un nimic. Pe toti ne corup si chiar fara sa vrem, toti devenim sclavii lor… se spune ca pot cumpara fericirea si iubirea…. eu cred ca nu le pot decat pangari…banii… au nimicit imperii, au sfasiat suflete sau au cumparat destine… se spune ca oricine are un pret. Asa sa fie oare? Ma gandesc… daca asa e sa fie… oare care ar fi pretul meu? Oare cu cat m-as vinde eu? Sau mai bine spus… pentru ce m-as vinde…. Mi-am pus de atatea ori aceasta intrebare… insa ii multumesc Celui de Sus ca m-a ajutat sa evit capcana in care cad tot cei bogati: aceea de a pretui banii mai presus de suflete si sentimente… aceea de a pune pret pe materialitate... nu am nevoie de dovezi, caci stiu prea bine ca banii nu ma vor duce niciodata la mare… asa ca am sa-i scot si pe ei din bagaj…

"Trenul accelerat Bucuresti- Mangalia pleaca in 5 minute de la linia 5."
Stateam singura, pe vechiul peron, cu bagajul vietii din ce in ce mai gol si ma intrebam daca voi mai ajunge candva la mare… Zeci de calatori imi treceau prin fata si vedeam pe chipurile lor povestea mea. Fiecare purta parca ceva din mine si fiecare traia parca un moment din viata mea. Ma rascoleau privirile lor si mi se intipareau in minte. Privind multimile de oameni venind si plecand, am zarit un om al carui chip m-a cutremurat. Mi-au trecut prin minte, intr-o secunda si viata si moartea, si durerea si bucuria, si succesul si esecul si tot ce traisem pana atunci. La un moment dat, ochii ni s-au intalnit si atunci am inteles ca niciodata nu fusesem singura cu adevarat... Era atat de straniu si totusi atat de placut… Il priveam si-i simteam inima batand in piept la mine, cu forta aceluiasi vis. Vedeam inauntrul sau acelasi interior cu al meu si citeam pe buzele sale aceleasi ganduri.Am stat asa, in tacere… pana cand soapta de durere a noptii ne-a trezit. Ochii ni s-au impaienjenit de lacrimi si, instinctiv, l-am cuprins in brate… am simtit atunci cum ranile lui ma sfasie, cum sangele lui mi se infiltreaza in vene. Ascultandu-mi sufletul… am descoperit ca ceea ce el poate simti ma va conduce mai aproape de mare…

"Trenul accelerat Bucuresti- Mangalia pleaca in 5 minute de la linia 5."
Cu toate astea inca ma indoiesc de o reusita caci lumea asta nu mai e cum o stiam eu… Lumea asta s-a desacralizat… am crezut candva ca Fat Frumos exista si ca am sa fug pe calul sau alb… am crezut ca are sa vina si are sa ma duca cu el… departe… insa m-am trezit pe o autostrada plina de gropi, cu farurile masinilor izbindu-mi fata. Nedumerita, am intrebat unde ma aflu si mi s-a strigat din spate ca viata e o lupta insa pana acum n-am auzit pe nimeni sa fie sigur ca a castigat sau c-a pierdut… credeam ca pot invata oamenii ce e onoarea, cum arata iubirea si ca nemurirea exista, dar aici nimeni nu stie sensul cuvintelor astea. In fiecare seara de cand stau aici am privit aceleasi siluete mici ce faceau parca aceleasi lucruri. Fiecare alerga spre nicaieri... si-n fiecare gara, din fiecare oras, toti oamenii faceau aceleasi lucruri… as fi putut fi la mare, dar am ramas aici si nu-nteleg de ce… cautam o luminita sa ma ghideze in intunericul meu insa… aici e plin de luminite… si asta ma doare… atatea luminite intr-un intuneric de neluminat… eu am sa renunt… ma-ntorc acasa…

-se apleaca, ia valiza. Din ea cade o masca de teatru;se aseaza in genunchi si ia masca in mana.-
Tu… ce esti tu? Si ce ti-au facut? Unde-ti sunt ochii… si buzele tale sunt… reci… cum ai ajuns aici? Si cine ti-a facut toate astea? De ce nu-mi vorbesti? De ce??? De ce mi se strange sufletul cand te privesc si de ce-mi tremura mana cand te-atinge? Cine esti tu si de ce ai stat ascunsa in sufletul meu? Cine esti??? Daca mi te-ai aratat tocmai acum inseamna ca ai avut un sens. Spune-mi, te rog, incotro s-o apuc caci nu-mi gasesc drumul si simt cum pasii ma lasa in voia vantului. Nu vreau sa mor singura, aici, intr-o gara oarecare… un alt calator fara destin… nu vreau sa sfarsesc aici… vorbind c-o biata masca… jucandu-ma de-a teatru… teatru… cum de nu m-am gandit… tu… tu esti teatru si teatrul a fost intotdeauna in mine… Cat am putut sa ma insel pana acum… si cat de oarba am putut sa fiu… am cautat barbati sa le-nchin iubirea mea si prieteni sa le daruiesc sulfetul cand tu erai aici, asteptandu-ma. Oare ai sa ma ierti vreodata? Iata-ma in fata ta, golita de tot ce e lumesc, pustie de ganduri, de amintiri. Iata-ma asa cum am fost creata : in forma cea mai pura a existentei mele. In fata ta ma lepad azi de urmele oricarui sentiment lumesc si ma desprind din cercul lor de umbre. Ma-nchin in fata ta, cu sufletu-mi inalt in adorare si iti daruiesc clipa prezentului meu sa faci dintr-ansa viitor. Ia-mi gandul si du-l dincolo de viata si moarte, ia-mi inima si modeleaz-o intru eternitatea ta, apoi ia-mi trupul pentru a-ti purta idealul prin ani…

"Trenul accelerat Bucuresti- Mangalia pleaca in 5 minute…"
Inca un tren… ce noroc am… stati! Asteptati-ma! Vin si eu! Vin cu voi! De data asta am s-ajung la mare….
-se aprinde lumina. In scena numai e nimeni. Se trage cortina; se aude Steaua mea- IRIS si apoi apare si personajul-